Spre divinitate

Acum cateva zile, gratie unor circumstante de care sunt legate vietile noastre, gandul mi-a zburat la idea de divinitate; aceasta idee este foarte prezenta in gandirea omeneasca, inca de la aparitia constiintei; exista o obsesie a omului si in acelasi timp o frica de a fi divin; de cele mai multe ori se simte nepregatit.
Ateii vorbesc despre Dumnezeu ca despre o creatie a mintii umane; Feuerbach zice ca Dumnezeu este o serie de dorinte, aspiratii ale omului adunate la un loc; imi aduc aminte ca acum cativa ani, intr-o ora de religie, in Spania a venit vorba despre Feuerbach (copiii, nici nu stiau cine a fost), si profesorul ne-a intrebat: "Cum este Dumnezeu?"; pe langa raspunsurile: atotputernic, infinit etc, s-au dat raspunsuri de tip: smecher, sexy, frumos etc; profesorul a demonstrat ca Feuerbach a avut dreptate; alte religii, ca de exemplu cea greaca i-ar da si mai multe dreptate, din moment ce Zeus era mai vicios decat oricare tiran de pe terra si avea tot ceea ce n-ar refuza niciodata un om de rand: putere si nemurire.
Puterea il face pe om sa inceapa sa se creada divin; cand o persoana are atata putere incat sa poata sa faca ce vrea, atunci incepe sa se simta divina si eterna, desi in practica eternitatea humana nu exista (cel putin in aceasta viata); cezar s-a considerat zeu si dupa el o serie de imparati romani, faraonii erau zei si regii din mesopotamia trimisi ai zeilor, la fel ca regii absolutisti din epoca moderna (Ludovic al XIV-lea este un bun exemplu) si ma incumet sa spun ca pana si omul din ziua de azi se simte intr-un fel divin, a descoperit atatea si a avansat atat de mult, incat a ajuns sa creeze oameni pe cale artificiala; poate ca puterea de a procrea il face pe om sa se simta asemanator divinitatii, dar deasemenea il face sa se simta o paryte oarecare din natura; faptul ca poate domina natura, o poate crea pe cale artificiala, il face pe om sa se simta divin, si maincumet sa spun ca il face sa se simta la aceeasi inaltime cu Dumnezeu. pare ca acel "spre" din fraza "omul a fost creat dupa chipul si spre asemanarea lui Dumnezeu" este pe aproape de a fi schimbat cu un "si", ceea ce ar insemna ca este egal cu divinitatea; ce va urma, o lupta intre om si Dumnezeu; de cand a aparut omul exista una, ca rivalitatea intre tata si fiu, despre care ne vorbeste Freud; pana acum divinitatea nu si-a luat nici o palma, omul mai multe, care l-au facut sa-si vada greselile si sa se intoarca la doza abituala de divinitatecare nu este nociva ci creativa, care l-a facut sa avanseze atata.
Dumnezeu il lasa pe om sa depaseasca limita, pentru a putea vedea diferenta intreel si Suprem: omul crezand ca a ajuns la stadiul de divin suprem, uita sa puna picioarele pe pamant si sa continue sa munceasca la fel ca atunci cand si-a atins apogeul, se multumeste cu viciul puterii si incepe sa decada (priviti Roma), palma divina il trezest apoi la realitate il deprima si il ambitioneaza; omul nu e constant, divinitatea este constanta si nemuritoare, ca idealurile neatinse, care sunt neatinse pentru ca divinitatea are monopolul lor (omul le atinge pentru scurt timp, cand este divin).
In concluzie, noi oamenii nu suntem divini permanent pentru ca nu stim sa fim, mai avem de invatat... pan data viitoar invatati, fiti voi!

Copile, viseaza! Tinere, lupta si invinge! Omule intareste-ti si consolideaza-ti visul transformat in realitate!

Intr-o postare anteriora am spus ca daca o persoana dintr-o tara subdezvoltata se gandeste la altceva decat la problemele cu care se confrunta zilnic (si aici ma refeream la dialogul acelei persoane cu ea insasi), atunci acea persoana este sigur un adolescent; imi mentin parerea si acum, dupa cum am promis in acel text, mi-o voi justifica.
Eu (si majoritatea lumii, dupa parerea mea) cred ca omul de-a lungul vietii trece prin mai multe etape; prima etapa este cea a copilariei in care omul imita, copiaza pe cei din jurul sau si isi face o idee eronata (frumoasa) despre viata, traind intr-un vis; cand ajunge la varsta adolescentei si incepe sa vada fata dureroasa a vietii incepe sa se intrebe, sa dialogheze cu el insusi, ca si cum s-ar fi trezit intr-o camera goala si se intreaba cum a ajuns acolo, ce o sa urmeze etc. Cand o persoana dialogheaza cu ea insasi incepe sa se descopere si cauta sa se descopere, isi creeaza un ideal si incearca sa lupte pentru el si se intreaba in continu ce sa faca ca sa-si atinga telul, de aceea cred ca adolescentii, sau mai bine zis tinerii ar fi singurii capabili sa se gandeasaca la altceva decat la problemele zilnice, pentru ca sunt singurii care spera. Oamenii maturi au pierdut speranta si ardoarea si incep sa se conforme cu ce au si cu ideea ca nu se mai poate schimba nimic (ma refer aici la cei care traiesc la limita subzistentei si in mizerie) si nu mai gasesc rostul acelor intrebari, cu sau fara sens, despre care am vorbit intr-o postare anterioara. Toti cei care incearca sa ajunga din Africa in Europa, sunt tineri si nicidecum oameni maturi, "impliniti". Si daca n-ar exista acest entuziasm, atunci n-ar exista nici vise, nici speranta de a le implini nici implinirea lor; atunci multe persoane valoroase ar pierde ocazia sa se afirme, multe lucruri necunoscute (adevaruri ascunse de ochii lumii) ar ramane necunoscute si multe impresii eronate ar ramane eronate.
Intr-adevar, acest om tanar are si el defectele lui, pe care le compenseaza cu calitatile si defectele maturitatii, dar daca omul nu ar fi trecut prin aceasta etapa ar ramane incomplet, mereu copil si lipsit de experienta (experienta este dovada de maturitate); fara adolescenta omul n-ar putea sa zambeasca nostalgic la varsta maturitatii, gandindu-se la greselile facute in adolescenta, greseli care l-au calit si implinit.